Poate că numele Ana Mărgineanu și Ștefan Peca nu vă sună familiar. Însă, dacă ați urmărit oricare parte a trilogiei Orașul Paralel jucată în Timișoara, ei bine, atunci aflați că ei sunt “părinții” acestui spectacol teatral imersiv absolut care a luat cu asalt publicul timișorean. Și nu numai.
Urmează un interviu onest și lejer (în două părți) despre succesele și provocările trilogiei și ale teatrului contemporan.
În viziunea Anei (regizor) și a lui Ștefan (dramaturg).
Întrebare: Cum ați ajuns să colaborați cu Teatrul Maghiar din Timișoara? A fost doar o conjunctură sau a tras Teatrul Maghiar lozul câștigător?
A.M. Cu lozul depinde din ce parte te uiți. Din punctul meu de vedere eu am tras lozul câștigător că i-am obținut pe ei. Teatrul Maghiar a fost și este colaboratorul nostru principal. E o trupă minunată. Eu vroiam demult să lucrez cu ei că li se dusese faima și buhul că sunt mega tari și speram să lucrez cu ei. Am ajuns la ei printr-o întâmplare. La primul proiect, una din locațiile pe care noi le pândeam ținea de ei și, Anca Berlogea care e nașa proiectului, a venit cu ideea să mergem la Timișoara să facem proiectul ăsta. Ea s-a gândit poate reușim să facem o colaborare mai mare cu TM. Actorii de la TM în realitate sunt și mai buni decât faima pe care o știam. Un lucru care e mai puțin cunoscut este timpul scurt pe care l-am avut la dispoziție; dacă în mod normal un spectacol se ridică în 6 săptămâni, noi am avut la dispoziție cam o săptămână (având în vedere traseele din spectacol și repetițiile cu public, în cazul spectacolelor imersive). Actorii TM au o imensă putere de muncă și concentrare, să repete minim 8 ore/zi. După Iosefin (primul spectacol), m-am dus cu Balázs Attila (directorul TM n. red.) la o cafea și i-am spus că vreau să cer în căsătorie Teatrul Maghiar și i-am rugat să fie partenerii noștri pentru toată trilogia.
S.P. Prin Ionel Mărgineanu, care e și producătorul, am început să lucrăm la primul Oraș paralel, neavând foarte mulți bani. De la bun început a fost ideea celor 3 cartiere istorice, dar nu știam dacă o să avem bani. Și am mers la TM care a fost super deschis, și Balázs Attila a zis că își implică trupa în teatru imersiv, că mai experimentează și cu alte forme și el a devenit partenerul nostru principal, la care s-au mai adăugat artiști independenți.
De unde titlul de Oraș Paralel?
S.P. Cred că a plecat de la ideea, chiar mie mi-a venit, a fost vorba de oraș paralel suprapus sau paralel orașului real, o altă dimensiune pe care de obicei n-o vedem pentru că vedem ce e sub viața noastră cotidiană. Și ratezi niște lucruri, vezi aproape totul ca pe o lume paralelă suprapusă pe cea reală. Și am încercat să oferim acest filtru și oamenilor care vin.
Ați simțit faptul că piesele se joacă parțial în maghiară a fost o piedică în calea spectatorilor?
S.P. Am încercat să folosim un limbaj mixt și am plecat de la ideea că având actori de mai multe etnii te poți juca și cu limba. La ultima piesă am avut și traducere scrisă, la alta am avut un gen de traducere rezumat ce conținea punctele cheie.
A.M. Peste tot am auzit de plângeri; de ce este în maghiară? Dar noi lucrăm cu Teatrul Maghiar iar pentru actorii lor să joace în limba română e o provocare. Și joacă în ultimul episod într-o proporție mai mare în română decât în maghiară. TM primește bani de la stat ca să joace în maghiară, asta e misiunea lui, iar în momentul în care mergi să vezi un spectacol la TM te aștepți ca el să fie în limba maghiară.
M-a fascinat și am fost foarte interesată de a avea combinație de limbi pentru că unul din lucrurile care mi-a plăcut foarte mult în Timișoara a fost să mă plimb pe stradă și să ascult limbile orașului. Când mă plimb pe străzi aud română, maghiară, germană, sârbă. Și eu când mă plimb înțeleg frânturi, iar majoritatea a ceea ce se discută nu o înțeleg. Eu locuiesc la New York unde e exact la fel, engleza e 40% , în rest e spaniolă, urdu, toate limbile pământului. Dacă străzile Timișoarei sunt așa, acest amestec de limbi ar trebui să se regăsească și în spectacol. Noi oricum nu înțelegem tot niciodată, deci e ok. E doar o iluzie că ai prins tot. Frustrarea pe care o ai că nu ai prins tot te face un pic mai activ.
Crezi că în secolul XXI spectatorul de teatru își dorește piese cu happy-end sau piese ce reflectă fidel viața reală?
S.P. În prima parte, Mártin și Viki se lasă unul pe altul să plece, nu e neapărat un happy end. În a doua, Agnes află ce s-a întâmplat cu mama ei, dar lucrurile rămân destul de nerezolvate cu mătușa ei, deci nu se termină neapărat cu happy-end, ci tu îți poți alege una sau două posibilități care ar putea să fie paralele. Si in partea a treia nu știm dacă am deschis portalul, deci s-ar putea să fie happy-end, dar s-ar putea să nu.
A.M: Nu prea mai sunt conectată pe teatru în România că locuiesc în America. Eu vin în România două luni pe an, din care una o petrec făcând un Oraș Paralel si cealaltă stau cu familia, mă rog, așa a fost în ultimii trei ani. Nu știu ce așteaptă publicul. Și în State sunt specializată pe teatru site-specific si imersiv, Eu ca artist sunt același om. Locuiesc mai mult in Statele Unite, dar am lucrat si in Mexic, Madrid, Buenos Aires, România … și peste tot aduc cam același tip. Practic acest tip de teatru imersiv, puternic interactiv, care-și propune să creeze o experiență pe care spectatorul s-o trăiască.
Cred că imersivul e noua modalitate de a câștiga publicul. Imersivul a câștigat teren de la muzeele moderne până la teatru…
S.P. Nu e vb doar de teatru imersiv, ci și teatru participativ, e un tip de story telling care poate combina mai multe forme, și te imersezi în poveste într-un alt mod decât o faci într-un film clasic. Aici e mai mult un parteneriat care se înfiripă și continuă, și care, e parte din poveste…
Ce a fost mai întâi: ideea sau spațiul?
S.P. Ne-am gândit împreună la niște spații care să fie experimentate ca niște instalații (vezi încăperea cu dorințele) care pot fi văzute și de sine stătător, dar au semnificație și în context. Adrian Damian, scenograful nostru le-a create pe toate, e un scenograf fantastic. Dar am avut discuții de la primul concept, am plecat de la spațiul care ni s-a oferit acolo de Politehnică și de acolo am construit experiența.
Pe ce te bazezi când creezi o astfel de poveste? Cât de importante sunt documentarea sau viața reală ca punct de plecare?
S.P. În ciclul ăsta și altele plec cu o documentare. De la simpla plimbare prin cartier și observarea geografiei cartierului până la discuții cu oameni din cartier, lucruri care se întâmplau prin cartier și părți de explorare prin cartier (The Game). În ultimul Fabric poți să asculți interviuri cu oameni din cartier (parte neperformativă). Poți merge singur cu telefonul și să descoperi aceste povești reale, documentate. Oricum, peste tot folosim material real care ne sensibilizează, ne emoționează, pe care apoi îl ficționalizăm. În Elisabetin avem povești în Jocul Vieții unde am scris monoloage și toate au text, e un mix, text verbatim. Exact ca în interviuri. Multe citate unu-la-unu.
Ne-am inspirat din cei pe care i-am întâlnit și cei pe care i-am observat. Vezi diferite lucruri, le observi fără să vrei, și de acolo …vin idei. De exemplu, în Iosefin am dat de un personaj, împăratul Iosefin, și ăla chiar e inspirat aproape unu-la-unu dintr-un personaj pe când făceam documentarea. Ne-a cerut o țigară și a zis că vrea să se angajeze la Teatrul Maghiar. Și de acolo s-a născut ideea acestui personaj, a devenit un fel de filosof jucat de Matyas Zsolt care s-a întâlnit cu personaje reale care intrau mereu în dialog cu el.
Au fost foarte interesante aceste interacțiuni cu rezidenții de acolo care veneau în piață și se simțeau integrați în acest spectacol. Adevăratul Mártin este un profesor care și-a pierdut toți banii la cazino și a ajuns om al străzii și de acolo vine parțial Martin, dintr-un personaj real. Personajul Viki tot din Iosefin vine, stătea într-o casă părăsită cu refugiații și a ajuns să le traducă la judecătorie, la poliție. La Flóra am aflat de un fenomen de abandon al părinților față de copii într-un număr destul de mare și am plecat de la ideea ce înseamnă să pleci, să nu mai dai niciun semn. Sunt multe chestii reale inserate pe liniile narative, dar totul e impregnat cu ceva real și iz local.
A.M. Cercetarea e foarte importantă. Scena în bar n-ar fi existat dacă la cercetare n-am fi descoperit acel Pub Iosefin. Părea foarte straniu acel bar în buricul Iosefinului și era gol pub-ul. Și am zis ce e pub-ul ăsta așa British? Și băiatul de la bar a zis:
– Faceți evenimente? A, da’ faceți și la noi!! și l-a sunat pe patron și în 20 minute a venit patronul și a zis:
– A, da, faceți aici o scenă! Așa că de la pub a venit ideea de a avea o scenă în bar. Împăratul Iosefin este un personaj veridic și chiar dacă nu știi că personajele sunt bazate pe documentări reale, speranța mea e că simți lucrul ăsta. Chiar și în poveștile care par mai ficționale, dar de fapt, nimic nu-i mai fictional ca Realitatea….
Aici îmi revine deosebita plăcere de a le mulțumi Anei și lui Ștefan pentru amabilitate și disponibilitate. Iar pentru al doilea episod, dați click aici.
