Poate că numele Ana Mărgineanu și Peca Ștefan nu vă sună familiar. Însă, dacă ați urmărit oricare parte a trilogiei Orașul Paralel jucată în Timișoara, ei bine, atunci aflați că ei sunt “părinții” acestui spectacol teatral imersiv absolut care a luat cu asalt publicul timișorean. Și nu numai.
Urmează un interviu onest și lejer (partea întâi aici) despre succesele și provocările trilogiei și ale teatrului contemporan în viziunea Anei (regizor) și a lui Ștefan (dramaturg).
Întrebare: Era planificat să faceți o trilogie sau lucrurile s-au așezat treptat?
A.M.: Aveam din start în cap o trilogie, nu știam însă dacă vom reuși să o facem. Oamenilor le place noul, dar le place mai mult familiarul, adică se vor întoarce tot la ce le place și cu ce sunt obișnuiți, așa că pentru Capitală culturală aveam în plan acest Elisabetin imersiv, dar m-am gândit că ar fi bine să obișnuim un pic publicul… și am făcut primul episod Iosefin, care este cumva cel mai ușor de navigat pentru un spectator, în sensul că mergi, dar ai ghizi care te duc, ai o singură opțiune, știi unde să mergi. Fabricul e puțin mai complicat pentru că ai aplicația, îți alegi personajul, ești mai activ, iar în Elisabetin ești singur în Wonderland, e treaba ta cum îți organizezi spectacolul. Ca să prezentăm Elisabetinul, cred că celelalte 2 erau necesare și pentru noi ca experiment și să atragă public mai larg și implicit fonduri.
Este Orașul Paralel un spectacol pentru oricine? Accesibil tuturor?
A.M. E posibil ca forma să invite genul ăsta de oameni care sunt mai obișnuiți sau entuziasmați cu genul ăsta de experiență în care te plimbi, nu ești tot timpul într-un teatru, poți să descoperi, poți să urmărești personaje, poți să te joci, dacă așa îți dorești. Poți să oferi până într-un punct accesibilitate. Poți să stai în spațiul principal de la început până la sfârșit, stai acolo o poveste, restul de fațete țin de tine, cât vrei și îți propui să descoperi.
Noi încercăm să le facem cât mai accesibile, evident, de exemplu pentru Iosefin, dacă ai probleme cu mersul, dacă e o provocare să mergi pe jos jumătate de oră nu e un spectacol pentru tine. Și acest lucru se spune când iei biletul. La Elisabetin și Fabric e mai simplu pentru că ai mai multe posibilități de a-ți face propriul spectacol. Elisabetin cred că merge pentru orice vârstă, dacă vrei să stai jos să te uiți la spectacol, stai, dacă vrei să joci un joc, joci, dacă vrei să îți iei o bere de la bar, să stai în curte și să fumezi și să ratezi tot spectacolul, poți și asta. Cam orice experiență vrei să ai, poți.
Dar codul QR omniprezent azi…
A.M. Da, e cu QR și QR-ul nu este accesibil tuturor. Când iei biletul există un disclaimer, dat fiind că am vrut să fie jumătate aplicație, jumătate teatru, n-ai cum să eviți QR-code-ul. Cei care nu suportă internetul vor vedea spectacolul fără traducere (QR-ul e pt traducere). Când zic că e ceva pentru fiecare, nu vreau să spun că este totul pentru fiecare.
Care e partea voastră preferată din trilogie?
P.S. Nici nu prea le compar că sunt și foarte diferite, dar cred că partea care a fost cea mai bogată e de departe cea de anul ăsta, Elisabetin. Am scris peste 300 de pagini la care se adaugă 4-5 luni și toată partea de cercetare. Cred că a fost cea mai amplă piesă a mea.
A.M. Da, sunt subiectivă, mereu copilul preferat e ultimul. Nici nu le mai țin bine minte pe celelalte. Mai mult decât pe Elisabetin îl iubesc pe proiectul la care lucrez acum. Spectacolul care e cel mai aproape de mine ca timp îmi consumă toată energia, și atunci de aia e favorit.
Ultima producție e cea mai ambițioasă, are spațiul cel mai mare și am crescut de la an la an pentru că am folosit diferite tipuri de imersiune. Orașul paralel pune accent pe experiența spectatorului și nu pune accent pe numărul lor.
Imersiunea din Iosefin, întâmplându-se pe străzi, unde se suspendă regulile teatrului clasic și ești ca într-un film în mișcare, ești foarte aproape de actori și îi urmărești. Numărul spectatorilor trebuie să fie mai mic căci sunt niște condiționări practice.
Da, să pui împreună totul e fun și satisfacția e mai mare.
Aveți piese pentru anumite categorii de vârstă?
P.S. Probabil că de la adolescenți în sus, da, pentru că avem și povestea lui Agnes (aproape de adolescență) cu căutarea mamei și relația cu mătușa. Apoi mai e și punctul în care nu e foarte sigură cum va fi cariera ei și se îndoiește de lucruri. Lela este un alt personaj, ea e paraleliana, se simte de parcă toată viața ei a fost în locul greșit, deci e într-o lume nepotrivită.
Cum ați trăit pandemia? Citisem că e foarte important pentru tine, Ștefan, să te întâlnești cu oameni, să te uiți în ochii lor…
P.S. În partea de pandemie în care am stat foarte mult în casă am creat mai multe experiențe și texte inspirate din situația asta. De exemplu, tot cu Pop Up Theatrics în care e și Ana, companie de teatru imersiv din New York, am creat pe zoom un manual cu instrucțiuni pentru singurătate, pentru situația în care rămâi închis cu tine într-un loc. Am avut o serie de cursuri introductive într-un aspect al singurătății unde Marius Manole juca un îmblânzitor de ființă bestie, te învăța cum s-o îmblânzești. Al doilea era cu Katia Pascariu care te învăța cum să adormi fără vinovăție în orice poziție, și a treia era cu Matei Chioariu care, te învăța cum să scapi din camerele singurătății.
Știu că ați mai colaborat pe piese despre orașe, cum ar fi Povesti adevărate, complet inventate, despre Baia Mare, 5 minute miraculoase în Piatra Neamț sau Târgoviște de jucărie.
P.S. În Timișoara a fost ultima piesă din ciclul Despre România numai de bine. Mergeam într-un oraș mic care nu prea intra în conversație, și așa am început cu Baia Mare, apoi Piatra Neamț, Târgoviște, Sf Gheorghe si apoi Timișoara. Totul pleca de la oraș, aveam o documentare și apoi scriam ceva pentru teatrul respectiv, dar pentru scenă. Era o piesă care încapsula cumva spiritul orașului din perspectiva noastră, de străini.
Astea erau piese despre orașe, dar acum în Timișoara ați făcut 3 piese din și despre 3 cartiere diferite. Au ele legătură cu mărimea orașului?
P.S. Nu, asta are legătură cu faptul că sunt un alt tip de poveste. Aici chiar am fost în cartiere,
Piesa despre Timișoara (n. r. jucată la sala 2 pe nume Timișoara, capăt de linie), se întâmpla intr-un viitor și era despre un american care venea să-și caute arborele genealogic ca să dovedească că este un adevărat timișorean. Am plecat tocmai de la identitatea de timișorean.
În cartiere ne-am dus mult mai aplicat. Lăsăm locul să ne inspire și de acolo vine forma, dar principiul era similar.
V-a fost teamă că publicul din România nu e pregătit sau că nu o să aprecieze teatrul imersiv?
A.M. Ăsta e un lucru care mi s-a tot spus, mai ales în România, că n-o să meargă, Când fac piesele, nu le-aș face dacă n-aș fi absolut convinsă că ele vor merge. Copiii soră-mii joacă aceleași jocuri video ca fiică-mea în America. Nu văd de ce lucrurile care funcționează ca tip de experiență în Occident n-ar funcționa și în România. Mie mi se pare că încerc să creez niște experiențe pe care mie mi-ar plăcea să le trăiesc și pe care mi-ar plăcea să le trăiască fiică-mea. Aș scuti-o două ore de stat în telefon. Evident, le creez cu speranța că ele vor reuși. Nu-mi fac griji de public, publicul e mereu genial, singura grijă e dacă eu reușesc să creez ceva care să răspundă așteptărilor publicului. Cea mai mare frică este că publicul o să vrea o piesă unde să stea jos, nu o să vrea să se plimbe. Grija noastră cea mai mare în Elisabetin, care s-a dovedit a fi total falsă, a fost că dacă ai pe scenă oameni care cântă, ai lumini, etc cine o să mai vrea să urmărească vreun personaj printr-un cotlon? Avem o groază de actori care toți au nevoie de spectatori, și o groază de povești. Oamenii care noi ne temeam că au venit pentru hală (unde are loc piesa principală) veniseră de fapt să se imerseze. Dat fiind că veniseră cu așteptările de joc, de imersiv, imersiv vroiau să facă, char nu mai vroiau altceva.
P.S. Nici nu ne-am gândit la asta, cred că publicul se poate obișnui destul de rapid și nu văd o diferență (față de New York). Dacă facem invitația asta, o să fie public și pentru asta, așa ne-am gândit.
Cum e să lucrezi în tandem cu cineva în 2 colțuri diferite ale lumii? Sunt educative schimburile de păreri?
A.M. Cu Ștefan lucrez de 20 de ani împreună, distanța n-are deloc importanță, asta e unul dintre cele mai mari avantaje ale faptului că relația e incredibil de veche. Ne știm unul pe celălalt foarte bine. Fie că ne vedem pe zoom sau vorbim la telefon, schimbul de idei este foarte rapid. Toate protocoalele de politețe au dispărut demult. Pe 80% din lucruri suntem de acord, pe 20% avem discuții în contradictoriu. Ștefan scrie râuri de text știind de la început că eu voi tăia, dar și eu când montez, Ștefan va fi acolo și mă bazez pe el că va spune orice i se pare în neregulă. Increderea unul în celalalt e atât de puternică, de solidă, incât nu mai e nevoie de nicio politete, asa că, din afară, relatia mea cu Stefan poate parea chiar abruptă, dar abruptetea ei vine din totala intimitate. E o relatie foarte eficientă pentru ca te poti baza total. E un mare noroc relatia cu Stefan, sunt foarte recunoscătoare.
Ce urmează?
A.M. Nimic deocamdată, Orașul Paralel ne-a mâncat 3 ani din viață.
Aici îmi revine deosebita plăcere de a le mulțumi Anei și lui Ștefan pentru amabilitate și disponibilitate. Și vouă pentru răbdare.
